In urma cu cateva saptamani am aflat ca s-a deschis un nou magazin de haine in oras. Si cum era tocmai in drumul meu am intrat, din curiozitate si din placerea de a face cumparaturi. Mi am ales cateva produse, pe buget redus (de cand ne am marit familia prefer sa cheltui banii pentru copil decat pentru mine) si stupoare: cand sa platesc, nu mai aveam cu ce. Asta e, imi disparuse bacnota din geanta (desi verificasem locatia ei precisa in gentuta cu numai cateva minute inainte, cand luasem telefonul), dar uitasem fermoarul deschis... In magazin, doar vanzatoarele si cateva persoane, pe ici pe colo... Am plecat inciudata, gandindu ma la ce as fi putut lua de banii aceia, practic amintindu mi toate lucrurile pe care mi le am refuzat din dorinta de a fi mai econoama.
De curand, cu un gust amar de amintiri, mi am facut curaj si am intrat din nou in magazin, cred ca din nevoia de a mi demonstra ca de data asta nu ma mai fura nimeni. :) Zis si facut. Cu ochii pe geanta, si cu mana pe ea m-am lasat furata de peisajul hainelor multicolore, din care mi am ales ceva pe gri si am constatat invingatoare, cand sa platesc, ca am banii toti in geanta:
- Va costa xxxx lei, zice vanzatoarea.
Dau banii. Se cauta, se fataie, se uita la cealalta vanzatoare, care dupa pozitia pe scaun cu un picior in sus si cu telefonul la ureche, parea patroana, imi spune:
- Aveti xxx lei marunt?
- Nu am deloc, ii spun eu.
Mai cauta, schimba priviri cu patroana si o intreaba tare daca are ea. Raspunsul evident al acesteia: NU. Se intoarce la mine:
- Nu am sa va dau 1 leu rest. Ce facem?
Enervata de intamplarea de data trecuta, tot cu banii, ii raspund:
- Nu -i nimic. Mergeti si schimbati.
Si foarte mica mi a fost mirarea sa vad cum scoate de sub tejghea un pahar cu bacnote de 1 leu.
- Ia uite, ca am gasit, imi spuse ea.
Am luat banii si am plecat incantata ca am biruit.
